IN MEMORIAM LIVIU RADU

20 Oct

Marca LIVIU RADU

A plecat dintre noi un om deosebit. Cine l-a cunoscut știe bine asta, și nu cred să fie în familia noastră de iubitori ai SF-ului cineva care să nu-l fi întâlnit, să nu-l fi ascultat vorbind cu calm și înțelepciune despre cărți, despre proiecte literare, chiar și despre probleme de viață. Extrem de rar și cu totală discreție despre propriile sale dureri. Nu pentru că acestea n-ar fi contat, nu pentru că nu l-ar fi chinuit ca pe nimeni altul în ultimii ani, ci fiindcă le socotea un subiect nedemn de a fi pus în atenția publică; prin urmare, trebuia părăsit acolo unde credea că-i este locul, în intimitatea dispusă să suporte cu nobilă demnitate încercările vieții proprii.

Lăsând scena culturală mai goală și în suferință, a plecat spre orizonturi cosmice un scriitor talentat. Unul care și-a descoperit vocația târziu și cu vizibilă timiditate, ceea ce nu înseamnă că nu era înzestrat cu toate cele cerute de profesie. Am consolarea că am fost unul dintre cei care l-au descoperit în acest fel încă de la prima sa carte, romanul Trip-tic. L-am urmărit apoi, dacă pot spune așa, pas cu pas în cariera scrisului, cu mulțumirea de a-l vedea confirmând, și reconfirmându-se pe sine, carte după carte. Am scris cu plăcere despre majoritatea lor. I-am remarcat locul de frunte în cadrul promoției de autori pe care a ilustrat-o. În povestiri, ca și în romane, compuse cu hărnicie și cu un umor debordant, s-a văzut mereu bucuria de a scrie, ca și harul de a fantaza inspirat pe variate subiecte și teme de gen, reluate cu rost și adesea reinventate. A fost răsplătit pentru osteneala sa cu distincții importante, echivalente cu o recunoaștere categorică din partea confraților și a juriilor puse să-i reprezinte. Dar recunoașterea cea mai râvnită a unui scriitor vine din partea cititorilor săi: cărțile îi erau așteptate, parcurse cu nerăbdare, adesea comentate pe bloguri, ceea ce adaugă la receptarea lor critică o calitate esențială, aceea a popularității, a unei bune primiri generale.

Pe cât de tenace în scrisul propriu, pe atâta îmi pare că a fost de luptător cu propriile sale limite, fizice mai ales. Cine citește ciclul său ultim, al romanelor centrate pe figura lui Taravik, nu poate bănui că umorul debordant și optimismul degajat aproape la fiecare pagină de aventurile personajului său fabulos și ale pegasului său vorbitor acoperă de fapt drama unei curse contracronometru, neliniștile și temerile unui mânuitor de cuvinte ajuns în competiție acerbă cu timpul tot mai necruțător.

Dacă sensul trudei unui scriitor este o operă, ne putem consola cu certitudinea că Liviu Radu ne-a lăsat-o în urmă pe a sa: un mănunchi de volume purtându-i amprenta originală și aflate la nivelul de sus al anticipației românești de azi, având totodată numeroase trăsături capabile să facă indistinctă distanța dintre această zonă a creației și vârfurile SF-ului mondial.

Mircea Opriță

Leave a Reply